Open/Close Menu Chirurgia umărului și a mâinii, artroscopie umăr, ortopedie sportivă
leziune SLAP artroscopie umăr

 Complexitatea anatomiei articulației umărului face ca aceasta să fie unică, multiple adaptări ale anatomiei zonei au fost necesare a se dezvolta pe scară filogenetica, în special în momentul trecerii la sprijinul pe două picioare a omului. Astfel, membrul superior, prin intermediul umărului a fost antrenat la mișcări din ce în ce mai fine, astfel încât și structurile osoase de la acest nivel să îndeplinească noile roluri. 

Labrumul glenoid la rândul lui, este o adaptare ce are rolul de a crește acoperirea capului humeral în articulație. Cavitatea glenoidă, contrapartea osoasă a capului humeral acoperă doar 1/3 până la ¼ din sfera reprezentată de capul humeral. Existența labrumului articular mărește suprafața cuprinsă a capului humeral, și în plus presiunea negativă pe care o asigură, face articulația mult mai stabilă. 

Labrumul glenoidian este un fibrocartilaj (asemenea meniscului) care pe lângă rolul prezentat anterior, servește și ca punct de origine pentru tendonul capului lung al bicepsului brahial dar și pentru ligamentele glenohumerale.  

Leziunile de labrum superior

Leziunea de labrum glenoid este frecventă în patologia umărului, de cele mai multe ori, nefiind o leziune singulară, ci una care poate însoți leziunea Bankart, rupturi de coafă rotatorie sau leziuni cartilaginoase ale articulației umărului. 

La nivelul porțiunii superioare a labrumului glenoid, este descrisă o zonă mai puțin vascularizată și se crede că acest fapt stă la baza frecvenței atât de ridicate a localizării rupturilor la acest nivel, superior. 

Este foarte important de conștientizat ca există anumite variante anatomice normale ale unor persoane, care nu trebuie confundate cu o ruptura, deși un ochi neexperimentat ar putea să le trateze ca leziuni propriu-zise. Printre acestea se numără recesul sublabral, foramenul sublabral sau complexul Buford.             

Care sunt cauzele leziunilor SLAP?

Leziunea SLAP este cea mai comună ruptură a labrumului glenoidian și apare în zona descrisă ca fiind slab vascularizată. SLAP (superior labrum anterior to posterior), așa cum îî spune și numele, este o leziune care se întinde din partea anterioară până în cea posterioară a labrumului. 

Mecanismele cele mai întâlnite care provoacă această ruptură sunt: tracțiunea și compresia. Prin originea tendonului capului lung al bicepsului la nivelul labrumului superior, orice traumatism care produce întinderea brațului și a bicepsului, duce la tracțiunea asupra labrumului și posibilitatea de a fi dezinserat. 

Printre situațiile care au la bază aceste mecanisme de ruptură a labrumului glenoidian, se regăsesc următoarele:  

  • Traumatism: o cădere cu sprijin în palmă și cu brațul întins, o lovitură directă în umăr, o contracție bruscă – toate pot cauza o ruptură a labrumui. Se întâlnește des la sportivi care practică sporturi de contact precum fotbal, rugby.
  • Mișcări repetitive de deasupra umărului: stresul excesiv asupra labrumului poate fi întalnit la sportivi precum aruncătorii, jucătorii de tenis, volei, înotători sau la cei care ridică greutăți.
  • Instabilitate articulară: fie aceasta sub formă de subluxații sau luxații adevărate –  mișcările anormale și încărcarea nefiziologică a labrumului îl fac susceptibil la rupturi.  
  • Modificări degenerative  

Simptome ale leziunilor de labrum superior 

Labrumul, fiind în strânsă legătură cu tendonul bicepsului, simptomatologia se poate suprapune de cele mai multe ori cu tendinita de biceps și leziunile tendonului capului lung al bicepsului. 

Simptomele sunt nespecifice, dat fiind faptul că acestă leziune este rareori singulară. Printre simptomele generale ale rupturii de labrum glenoidian superior se numără: 

  • Durere profundă, înțepătoare, mai ales accentuată de mișcările repetitive de deasupra capului 
  • Cracmente, senzația de blocare a umărului în timpul mișcării 
  • Instabilitatea umărului și senzația acestuia „de a scăpa”
  • Scăderea amplitudinii mișcărilor sau rigiditatea articulară 
  • Slăbiciunea musculară și pierderea forței, mai ales în mișcările de deasupra capului.  

Tipuri de leziuni SLAP

Clasificarea leziunilor labrumului superior este utilă în a crea un limbaj comun între specialiști, fiind de asemenea importantă în direcționarea tratamentului ulterior.

Clasificarea propusă de Snyder este cea mai des întâlnită, acesta împarte rupturile de labrum în patru tipuri: 

o   Tipul 1 – leziuni degenerative care sunt rupturi fibrilare, vizibile în timpul artroscopiei, fără dezinserția acestuia

o   Tipul 2 – ruptura și dezinserția labrumului de la nivel glenoidian împreună cu tendonul capului lung al bicepsului

o   Tipul 3 – leziune în toartă de coș, cu luxarea labrumului, însoțită de ruptura parțială a tendonului bicepsului

o   Tipul 4 – ruptura labrumului în toartă de coș și leziunea transversală în toată grosimea sa de tip „split” a tendonului bicepsului  

Cum se pune diagnosticul leziunilor SLAP?

Diagnosticul leziunilor SLAP ale labrumului glenoidian include în mod uzual integrarea informațiilor obținute din anamneză în cursul consultului la medicul specialist ortoped, a examinării clinice și a investigațiilor imagistice – radiografie, RMN. 

Examenul clinic este o etapă foarte importantă pentru diagnosticul leziunilor SLAP. Deși nu există teste specifice pentru această leziune, dat fiind faptul prezenței unor leziuni concomitente, corelarea acestora cu imaginile RMN pot ajuta la creșterea sensibilității diagnosticului. Printre cele mai frecvente teste clinice pe care medicul specialist le va efectua, se numără testul O’Brian de compresiune activă, testul Speed, Kibler și O’Driscoll. 

De asemenea se vor efectua teste pentru evaluarea mobilității, forței musculare și stabilității umărului.  

Tratamentul leziunilor SLAP

Tratament nechirurgical

După diagnosticarea unei rupturi a labrumului glenoidian, în principiu prima etapă de tratament este cea conservatoare. S-a demonstrat că ruptura labrumului nu interferă cu biomecanica articulației umărului și nu este asociată cu creșterea probabilității de a dezvolta artroza umărului. 

Multe persoane pot răspunde favorabil tratamentului conservator. Chiar dacă leziunea nu se va vindeca de la sine cu acest tratament, simptomatologia în special durerea dar și funcția umărului se vor ameliora. 

Tratamentul conservator constă în repaus fizic relativ, modificarea activității, antiinflamatoare nesteroidiene pentru reducerea durerii și a inflamației.

Kinetoterapia are un rol crucial în recuperare după o leziune a labrumului glenoidian, cu accent pe îmbunătățirea funcției, forței musculare și a mobilității umărului.  

Tratament chirurgical 

Tratamentul chirurgical este recomandat atunci când tratamentul non-chirurgical  (efectuarea corectă a ședințelor de kinetoterapie sub strictă supraveghere și coordonare) nu a fost eficient, iar durerea persistă și limitează activitățile uzuale. 

Tratamentul chirurgical al leziunii labrumul glenoidian beneficiază de operația artroscopică a umărului, minim invazivă cu recuperare rapidă postoperatorie. Medicul ortoped specializat în artroscopia umărului poate alege în funcție de examinarea artroscopică și constatarea leziunii, debridarea și curățarea leziunii dacă aceasta este mică și nu este completă, cât și repararea acesteia cu ancore si sutură dacă acest lucru se impune. Tehnicile operației SLAP cu cele mai bune rezultate asupra pacienților din punctul de vedere al durerii, funcției post-operatorii și recuperării sunt tenotomia sau tenodeza tendonului capului lung al bicepsului cu ajutorul ancorelor.  

Cât durează recuperarea? 

Recuperarea se face în funcție de tehnica operatorie practicată. În cazul tenotomiei sau tenodezei de biceps, mobilizarea se poate face chiar din a doua zi, unul dintre obiective fiind și evitarea instalării redorii articulare. Se vor folosi orteze speciale de susținere a umărului post-operator pentru perioade intermitente.

În cazul suturii cu ajutorul ancorelor a leziunii de labrum, recuperarea poate dura mai mult, cu reluarea progresivă a mișcărilor, creșterea treptată a rezistenței în cadrul exercițiilor de kinetoterapie cu scopul de a ajunge la amplitudinea completă a mișcării și a forței musculare în 2-3 luni.